Eram încălțată în panofi de sport. Nu știam nimic despre cum se face yoga deși văzusem numeroase fotografii sau filme. Dar profesorul ne-a îndemnat să ne pierdem încălțările undeva prin spatele sălii și să ne lăsăm tălpile să respire, să se conecteze cu solul. A fost o bucurie.

Un alt lucru care m-a surprins plăcut a fost durata clasei de yoga care a depășit o oră – ceea ce am văzut ulterior la toate clasele pe care le-am frecventat. Dar nu am realizat trecerea timpului. Îmi era bine, eram relaxată, fericită și eram cu mine, deși nu eram singură în acea sală. Lucram cu mine, cu corpul meu, îmi făceam un bine.

Pe parcursul a aproape două ore am învățat să respir disciplinat, să îmi dau seama cât de frumos e să respiri. Din torace, din abdomen. Să poți elibera prin respirație multe poveri. Am început să mă învăț. Am descoperit poziția copilului (care, trebuie să recunosc, este preferata mea până acum), a semilunii sau a copacului. Evident, nu le mai țin minte pe toate, dar timp este să ni le însușim pe toate. Cu tot cu binefacerile lor.

Port în mine amintirea emoției pe care am simțit-o când am fost îndemnați la sfârșitul clasei să ne îmbrățisăm, să mulțumim corpului nostru pentru efort și în acel moment am fost mai conștientă de corpul meu ca niciodată. I-am realizat valoarea, materialitatea și conexiunea lui cu mintea care lucrează fără întrerupere. Echilibrul.

Ceea ce caut acum este o conectare mai mare între corp și spirit, mă caut, încerc să înțeleg cu iubire lumea din jur. Vreau să fiu mai calmă, mai prezentă, mai atentă la nevoile mele și ale celorlalți. Să fiu mai recunoscătoare pentru viața mea și să călătoresc prin ea – la propriu și la figurat. Am vorbit iarăși mult și am întârziat la yoga. Hai și voi. Namaste.

Un articol realizat de Mădălina Haiducu